Satisfacerea generează noi motivații

      Fiinţă umană este un animal volitiv rareori atinge starea de satisfacţie completă, iar când o atinge, este pe termen scurt. Imediat ce o dorinţă este satisfăcută, apare o alta pentru a o înlocui. Când și această este satisfăcută, apare încă una în prim-plan și tot așa. E o caracteristică a fiinţei omenești să-și dorească mereu, pe parcursul întregii vieţi, câte ceva. Ne confruntăm deci cu necesitate a de a studia relaţiile care se creează între motivaţii și, în același timp, de a renunţa la unităţile motivaţionale izolate, dacă vrem să găsim înţelegerea cuprinzătoare pe care o căutam.
      Apariţia impulsului sau a dorinţei, acţiunile pe care le determină și satisfacția ce decurge din atingerea ţintei, toate luate împreuna ne oferă doar un singur element, izolat și artificial, al complexului unităţii motivaționale.
      Această apariţie depinde practic întotdeauna de starea de satisfacere sau nesatisfacere a tuturor celorlalte motivaţii pe care le poate avea organismul ca întreg, adică de faptul că unele dorinţe dominante au atins un grad relativ de satisfacere.
     A vrea ceva, orice, presupune existenţa unor dorinţe deja satisfăcute. N-am avea niciodată dorinţa de a compune muzică sau a crea sisteme matematice, de a ne decora casele sau de a ne îmbrăca bine dacă stomacul ne-ar fi gol în marea majoritate a timpului, am muri mereu de sete, dacă am fi ameninţaţi constant de o catastrofă iminenta sau dacă toată lumea ne-ar urî.   
      Aici avem de-a face cu două lucruri importante: primul, ca ființa umană nu e niciodată satisfăcută pe deplin decât în mod relativ, "pas cu pas", și,în al doilea rând, ca dorinţele par să se ordoneze de la sine într-un fel de ierarhie a dominaţiei.