„Oamenii vin în lume deosebiţi”– Ernest Berne

      

       Fiecare om are o calitate şi un destin al său propriu. Aceasta nu vrea să însemne că omul este dominat de o fatalitate, cuprinsul său şi posibilităţile sale fiind deodată şi definitiv date. Întreaga ţesătură a vieţii sale, dimpotrivă, pleacă de la o natură proprie şi merge pe drumul deschis al libertăţii. De aceea omul îşi poate sau nu împlini destinul. Faptele şi întâmplările în viaţa sa nu vin ca fenomene supuse unei determinări absolute, ci ca prilejul prin care omul este supus unor încercări şi forţat să răspundă după firea şi sensul celor ce-i sânt proprii…Ideea de destin implică libera folosinţă a ceea ce constituie eul nostru propriu, în faţă şi prin condiţia vieţii noastre.
       Fiecare om are o calitate şi un destin propriu; aceasta înseamnă că el are şi o misiune proprie. Totul este ca el să-şi descopere calitatea, să-şi cunoască misiunea ce are de împlinit. Unul dintre cele mai profunde şi mai caracteristice sentimente umane este născut de conştiinţa propriei noastre calităţi şi a destinului personal ce-l avem de împlinit în lume şi viaţă. Stăpânit şi condus de această conştiinţă, omul se simte ca străbătut de o lumină care îi dă putere şi încredere în tot ceea ce întreprinde.
       Gândul şi fapta sa nu mai apar întâmplătoare ci semnificative şi integrate armonios unei acţiuni ce depăşeşte persoana sa.
       Cel ce se cunoaşte pe sine, cel ce luptă cu mijloacele şi în sensul naturii sale proprii, cel ce crede în rânduiala lumii acesteia şi rostul său în împlinirea unei opere divine, acela este stăpânul îmbucurat al vieţii sale şi făclie aprinsă într-o lume plină de întristare.

Oamenii vin în lume deosebiţi.

       Ceea ce îi face însă puternici ci sau slabi, roditori sau neroditori este atenţia cu care sau aplecat în a-şi descoperi şi îndruma calitatea proprie. Cei mai mulţi dintre noi se zbat zadarnic o viaţă întreagă pentru că nu şi-au descoperit rostul şi nu au fost credincioşi geniului propriu. Trăind mai mult relaţiile şi imboldurile ce le vin din afară, ei au mers rătăcind, corăbii plutitoare supuse tuturor vânturilor. O astfel de viaţă duce numai la sforţare inutilă, la irosire şi plâns; nimic nu poţi culege când te-ai părăsit „în voia soartei” atunci când de fapt soarta poate fi în mâinile tale.
       Nimeni nu se poate plânge de viaţa sa şi nu are dreptul să o invidieze pe-a altuia. Cine ştie să-şi dezvăluie propriul său mister şi îndruma propriul destin, acela încearcă o bucurie interioară, o pasiune care alungă din jurul său toate impurităţile şi încercările inutile. De ce? Pentru că el a lucrat numai la îndemnul unor forţe interioare reale, forţe adânci şi sigure, nu la îndemnul capriciilor legate de o lume exterioară nu la îndemnul capriciilor legate de o lume exterioară nestabilă, de cele mai multe ori nesemnificativă pentru împlinirea sa.
     Descoperit ţie însuţi în ce ai mai adânc şi mai propriu, mergi sigur pe drumul rodului bogat şi al bucuriilor durabile Căderile neaşteptate şi încercările cu întoarceri mai sânt cu putinţă, dar ca accidente ce pot fi ele însele convertite în sens constructiv şi ascensional. Fiinţa ta în ce are mai deosebit creşte în orice manifestare a ei pentru că, expresie credincioasă a ceea ce-i aparţine mai adânc şi mai pur, manifestarea cea mai modestă devine un act de creaţie. Ce altceva poate însemna bucuria supremă a omului, decât corespondenţa până la identitate între respiraţia firească a geniului său cu gândul şi fapta sa, într-o lume în care au fost alungate tentaţiile înşelătoare şi învinse potrivniciile?