Descopera-tee!

„Descoperă-ți adevăratul potențial și devino omul care vrei să fii cu adevărat.”
Urmărește-ne

Nevoia de intimitate



     13:16    Etichete:,, 

    

      Ființa are două feţe, cea exterioară şi cea interioară. Faţa exterioară poate fi publică, cea interioară nu. Dacă faci publică fața interioară, îți pierzi sufletul, îți pierzi fața originală. Şi atunci vei trăi ca şi cum nu ai avea ființă interioară. Viața va fi searbădă, inutilă. Asta li se întâmplă celor care duc o viaţă publică actorilor de film. Devenind persoane publice, îşi pierd complet ființa interioară; nu ştiu cine sunt în afară de ce spune publicul despre ei. Depind de părerea altora, nu au simțul propriei lor fiinţe.
     Una dintre cele mai renumite actriţe, Marilyn Monroe, s-a sinucis, şi psihanaliștii s-au tot străduit să înţeleagă motivul. Era una dintre cele mai frumoase femei care au existat vreodată, una dintre cele mai de succes femei. Chiar şi preşedintele Statelor Unite, J. F. Kennedy, a fost îndrăgostit de ea, şi milioane de oameni o iubeau. Avea totul, mai mult de atât nu se putea.
     Însă era persoană publică şi o ştia. Chiar şi în intimitate îi spunea președintelui Kennedy „Domnule preşedinte" - de parcă ar fi făcut dragoste cu o instituție, nu cu un bărbat.
Ea era o instituție. Încetul cu încetul și-a dat seama că nu avea nimic privat, numai al ei. Totul era expus, la vedere. Părerea mea este că s-a sinucis pentru că numai asta îi rămase să facă în mod secret. Totul era public; sinuciderea era singurul lucru pe care putea să-l facă singură, ceva absolut intim și secret. Persoanele publice sunt deseori tentate să se sinucidă, pentru că numai prin sinucidere pot avea o străfulgerare a ceia ce sunt.

     Tot ce e frumos e interior, iar interiorul înseamnă intimitate. E interesant de observat că atunci când fac dragoste, femeile închid ochii. Știu ele ceva. Bărbatul face dragoste cu ochii deschiși; rămâne un privitor. Nu se dăruiește total. Rămâne un voyeur, de parcă altcineva face dragoste și el se uită, de parcă urmărește o scenă de dragoste la televizor. Dar femeia închide ochii pentru că se armonizează mai delicat cu interiorul. Pentru ea, iubirea are un cu totul alt parfum.
     Fă următorul lucru: deschide într-o seară robinetele de la baie, lasă apa să curgă în cadă, apoi stinge și aprinde lumina. Pe întuneric vei auzi mai clar cum curge apa, zgomotul va fi puternic, distinct. Când lumina va fi aprinsă, zgomotul își va pierde din intensitate. Ce se întâmplă pe întuneric? Pe întuneric, toate celelalte dispar, pentru că nu vezi.  Sunteți acolo numai tu și zgomotul apei. De asta în toate restaurantele bune lumina puternică este evitată. Restaurantele sunt luminate cu lumânări. Într-un restaurant luminat cu lumânări simți mai bine gustul mâncării pentru că, lumina devenind puternică, simțul văzului slăbește și gustul devin simțul dominant.

     În chiar prima propoziție din Metafizică, Aristotel spune că văzul este principalul simț al omului. Nu este – de fapt, văzul a devenit prea dominator. A monopolizat întreaga ființă, și a distrus toate celelalte simțuri. Platon, profesorul lui Aristotel, spune că simțurile au o ierarhie – în vârf este văzul, iar ultimul pe scară ierarhică este pipăitul. Nu are deloc dreptate. Nu există nici o ierarhie. Toate simțurile sunt la același nivel, și așa trebuie să fie.
     Dar tu trăiești cu ochii: optzeci la sută din viața ta se orientează după ochi. Nu trebuie să fie așa, trebuie restabilit echilibrul. Pipăitul, de exemplu are ceva ce ochii nu pot oferi. Ca să vezi, diferența, pipăie persoana pe care o iubești cu lumină puternică, și pipăi-o și pe întuneric. Pe întuneric, corpul se dezvăluie, pe lumină puternică se ascunde.
     Ai văzut picturile lui Renoir cu trupuri de femei? Au ceva miraculos în ele. Mulți au pictat trupul de femeie, dar nu se compară cu Renoir. Care e diferența? Toți pictori au pictat trupul de femeie așa cum se arată el ochilor. Renoir l-a pictat așa cum se simte la pipăit, astfel că picturile lui aveau căldură și viață.
Când pipăi, se întâmplă ceva foarte aproape. Când privești, ceva e departe. Pe întuneric, în secret, în intimitate se dezvăluie ceva care nu se poate dezvălui sub ochii tuturor, pe tarabă. Alții se uită, sunt atenți; ceva în tine se strânge, nu poate să înflorească. E ca și cum ai pune sămânța pe pământ, la vedere, ca să se uite toți la ea. Nu va încolți niciodată. Trebuie aruncată adânc în uterul pământului, în întunericul adânc unde nu o vede nimeni, și va încolți, și din ea va crește copac mare.

     Așa cum semințele au nevoie de întuneric și intimitate în pământ, toate relațiile care sunt adânci și intime rămân lăuntrice. Ele au nevoie de intimitate, de un loc în care să existe numai doi. Apoi vine un moment când chiar și cei doi se dizolvă și există numai unul.
Doi îndrăgostiți care sun în armonie adâncă unul cu celălalt se dizolvă. Rămâne numai unul. Respiră concomitent, există concomitent. Acest lucru n-ar fi posibil dacă ar exista observatori. Așa că tot ce e frumos, tot ce e profund se întâmplă pe întuneric.
     În relații dintre oameni este nevoie de intimitate. Discreția are motiv să existe. Să nu uiți niciodată că a fi complet deschis în viață e mare prostie. E ca și cum ți-ai întoarce buzunarele pe dos. Nu e nimic rău în a fi deschis, dar nu deschis întru totul, nu deschis în toate.
Nu spun că să te miști veșnic în întuneric. Lumina are frumusețea ei și rațiunea ei. Dacă sămânța rămâne veșnic în întuneric, și nu ajunge niciodată să primească dimineața lumina soarelui va muri. Are nevoie de întuneric să încolțească, să prindă putere, să renască, și apoi trebuie să iasă la suprafață și să înfrunte lumea și lumina și ploaia și vântul. Trebuie să accepte provocarea exteriorului. Dar acea provocare poate fi acceptată numai dacă a prins rădăcini în pământ.

     Nu spun să devii escapism. Nu spun să închizi ochii, să te închizi în tine și să nu mai ieși niciodată. Spun doar să intri în tine, ca apoi să ieși cu energie, cu iubire, cu compasiune. Intră în tine, ca atunci când ai să ieși să nu fii un cerșetor, ci un rege. Intră în tine, ca atunci când ai să ieși să fii mai bogat, nu mai sărac. Și ori de câte ori te simiți epuizat, nu uita că sursa de energie este în tine. Închide ochii și intră în tine.
    Fă-ți relații exterioare, fă-ți și relații interioare. Bineînțeles că fără relații exterioare nu se poate – te învârtești în lume, ai relații de afaceri, dar ele nu trebuie să fie totul. Au și ele rolul lor, dar trebuie să existe ceva absolut și intim și secret, ceva pe care să-l poți numi al tău.
Asta i-a lipsit lui Marilyn Monroe. Era o persoană publică, de succes, și totuși a fost un eșec total. Când era în culmea succesului și a faimei, s-a sinucis. De ce s-a sinucis rămâne o enigmă. Avea toate motivele să trăiască; e de neimaginat mai multă faimă, mai multă sănătate, mai multă charismă. Avea totul, și totuși îi lipsea ceva. Era pustie în interiorul ființei ei. Sinuciderea a fost singură cale de a scăpa de pustiul din ea.
     Poate că nu a ai destul curaj să te sinucizi ca Marilyn Monroe. Poate că ești foarte laș și te sinucizi foarte lent – s-ar putea să-ți ia 70 de ani să te sinucizi, dar tot sinucidere va fi. Dacă nu ai ceva în interiorul tău, care nu depinde de ceva din afară, ceva care este numai al tău – o lume, un spațiu al tău în care să poți să închizi ochii și să te miști, și să te uiți că mai există și altceva – te vei sinucide.

     Viața răsare din acea sursă interioară și se răspândește în exterior. Trebuie să existe un echilibru, eu am fost întotdeauna pentru echilibru. De acea nu spun că viața ta trebuie să fie o carte închisă, nu. Câteva capitole deschise, e în regulă. Și câteva capitole complet închise, un mister total. Dacă ești doar o carte deschisă, nu faci decât să stai despuiat în piață, sub ochii tuturor. Nu, asta nu se face.
     Dacă toată cartea ta e deschisă, vei fi ca ziua fără noapte, ca vară fără iarnă. Unde te vei odihni, unde te vei centra, unde te vei refugia? Unde te vei duce când te vei sătura de lume? Unde te vei duce când te vei fi săturat de lume? Unde te vei duce să te rogi și să meditezi? Nu, jumate-jumate e perfect. Lăsa-ți o jumate de carte deschisă – deschisă pentru toți, la dispoziția tuturor – iar cealaltă jumătate să fie atât de secretă încât numai musafirii de preț să fie admiși, și rar, în templul tău. Poate fi o sală de așteptare într-un aeroport, dar nu un templu. Lasă numai rar, foarte rar pe cineva să intre în ființa ta. Asta este iubirea.
     Trăim mereu cu alții. Din clipa în care copilul părăsește uterul mamei, nu e niciodată singur – e cu mama, cu familia, cu prietenii, cu oamenii. Cercul cunoștințelor, prietenilor, relațiilor se mărește tot mai mult, și în jurul lui se adună o mulțime de oameni. Asta numim noi viață. Și cu cât avem mai mulți oameni în viața noastră, cu atât mai bogată credem că e viața noastră.

     Când începi să intri în tine însuți, toate acele fețe se estompează, toată acea mulțime dispare. Trebuie să-ți iei la revedere de la toți – chiar și de la cel mai bun prieten, de la persoana iubită, de la toată lumea. Și vine un moment în care chiar persoana iubită nu poate să fie cu tine. Acela e momentul când intri din nou în același spațiu în care erai când erai în uterul mamei. Dar atunci nu era obișnuit cu mulțimea, așa că nu te simțeai singur.  Copilul era perfect mulțumit în uterul mamei pentru că nu avea mijloc de comparație, totul era bine și frumos. Habar n-avea ce înseamnă să te simți singur, fiindcă nu știa cum e să fii cu alții. Aceea era singura realitate pe care o cunoștea.
     Dar acum ai cunoscut mulțimea, relații, bucuriile și suferințele relației. Întorcându-te în interior lumea începe să dispară, devine ca un ecran, și curând până și ecoul dispare și te simți pierdut total. Dar asta e doar o interpretare. Dacă mai înaintezi încă puțin, te vei descoperi dintr-o dată – te vei descoperi pentru prima dată. Vei constata cu uimire că erai pierdut în mulțime; acum nu ești pierdut. Erai pierdut în jungla relațiilor, iar acum ai ajuns acasă. După aceea poți să te reîntorci în lume, dar vei fi cu totul o altă persoană.
     Vei avea relații, dar nu vei depinde de ele, vei iubi, dar iubirea ta nu va fi o nevoie. Vei iubi, dar nu vei poseda; vei iubi dar nu vei fi gelos. Iar atunci când iubirea e lipsită de gelozie, de posesivitate, este divină. Atunci vei putea fi cu oamenii.

De fapt, numai atunci vei putea fii cu oamenii, pentru că ești cine ești.
     Fără cunoaștere de sine, orice relație e doar o iluzie. Un joc a două umbre, fără substanță. Asta observ mereu: relațiile dintre oameni nu au nimic substanțial. Oamenii leagă relații fiindcă se tem de singurătate. Orice relație e mai bună decât nimic; chiar și dușmănia e în regulă – cel puțin, simți că ești ocupat. Așa-zisă iubire nu e decât un fel de dușmănie, un mod politicos de luptă, de dominare, un mod civilizat de tortură reciprocă.
     Așa că trebuie să intri în acest spațiu. Adună-ți curajul și intră în el. Chiar dacă pare foarte trist și singuratic, n-ai de ce să-ți faci griji; trebuie să plătim acest preț. Și odată ce ajungi la sursă ta, toată treaba se va schimba complet, și vei ieși din ea ca individ. Asta e deosebirea pe care o fac eu între individ și persoană: persoana e un fenomen fals, individul e o realitate. Persoanele, personalitățile sunt măști, umbre; individualitate înseamnă substanță, este realitate. Și numai indivizii pot să lege relații, pot să iubească – persoanele pot doar să joace jocuri.

Osho



Translate