Arta de a tăcea, vorbind

    

      A şti să taci nu implică desigur, muţenia totală. Sunt chiar împrejurări când tăcerea este dificil de păstrat. Iar în alte împrejurări, muţenia poate fi socotită ca o jignire sau ca un semn al unei proaste educaţii.
      A tăcea nu înseamnă să stai întotdeauna cu gura în chisă. Sunt mai multe feluri de a tăcea. Mai întâi acela care, în mod absolut, constă în a păstra o tăcere înverşunată, semnificaţie notată de dicţionare, dar care, practic, este aproape cu neputinţă de aplicat. Alte feluri de tăcere sunt cele raportate la diferitele nuanţe ale cuvântului şi comportă diferite atitudini.
      Zilnic vedem în jurul nostru oameni care suferă din cauza unei fraze rostite; prosteşte, nesocotit, de către persoane care nu şi-au dat sea ma de însemnătatea pe care o va avea ea în viitor. Mulţi o uită şi rămân uimiţi dacă această frază li se repetă. Se întâmplă deci ca unele evenimente să capete o importanţă proporţională cu natura lucrurilor şi cu timpul.
      Sunt cazuri când vorbirea nesocotită poate fi privită cu un zâmbet, în alte momente însă asemenea libertate trebuie să fie privită ca fiind primejdioasă, pentru că poate provoca o acţiune coercitivă din partea celor care se lasă sugestionaţi de cuvinte.
      În timpuri liniştite, asculţi fără prea mare atenţie, câteodată chiar cu o îngăduinţă uşor aprobatoare, cuvinte care se constituie într-un apel la descătuşare. Dar când împrejurările ajung serioase, când timpurile sunt tulburi şi lumea e gata să se încline spre revoltă, aceleaşi cuvinte, care ar fi putut fi un îndemn la mândrie şi demnitate, devin tot atâtea flamuri sediţioase agitate în faţa unor spirite înflăcărate, înclinate spre fapte regretabile.
      Mulţi preferă, în tinereţe, cuvinte care nu sunt decât nişte bravade, nişte butade sau nostimade, făcând astfel pe teribilii, iar la maturitate se văd victimele afirmaţiilor cuprinse în acele cuvinte. Duşmanii lor nu ţin seama de vârsta fragedă şi de lipsa de experienţă. Ei dezgroapă aceste declaraţii tinereşti, de care omul matur nici nu-şi mai aduce aminte, şi se slujesc de ele pentru a lovi, pentru a distruge orice vis de viitor şi de glorie.
      Alţii devin prizonierii unui principiu pe care l-au formulat fără convingere odată, dar care îi încătuşează pe viaţă. Dacă îi recunosc falsitatea, dacă, cu cea mai mare bună-credinţă, caută să scape de minciună, în loc să fie lăudaţi pentru sinceritatea lor, ei sunt priviţi ca nişte renegaţi. Calea adevărului li se închide, şi sunt întemniţaţi din nou în rătăcirea pe care într-o zi, cedând unui paradox, au susţinut-o cu uşurinţa prea mare. Şi, sub pedeapsa de a fi trataţi ca sperjuri, trebuie să adopte o atitudine pe care lealitatea lor n-o aprobă.
      Este deci un lucru de foarte mare importanţă să nu rosteşti cuvinte care pot avea o înrâurire definitivă asupra unui viitor care nu este încă hotărât întru totul. Este mai ales primejdios să mărturiseşti, prin fraze prea afirmative, nişte  convingeri  pe  care  evenimentele  sau  experienţa le pot modifica.
      Sunt, totuşi, cazuri, când este aproape cu neputinţă să taci. Poţi să fii întrebat direct. Interpelat. Se mai poate întâmpla ca tăcerea să-ţi fie interpretată defavorabil. În sfârşit, există momente când abţinerea totală nu e posibilă.
      Ce să facă cel hotărât să cultive ştiinţa care constă în a ştii să taci ? Va avea de optat între diferitele atitu dini care îi vor îngădui să se supună pretextului  de a tăcea, fără ca prin asta să păstreze o tăcere care să fie socotită nepotrivită. După caracterul său sau după îm prejurările în care se găseşte, el se va putea mărgini la câteva fraze rezervate, care să nu-l angajeze,  sau să-şi formuleze  o  părere  învăluită  de  o  indiferenţă  condescendentă. Se va achita cu o butadă. Lucru care, în mod obişnuit, cere mare tact, fiindcă vorbele de spirit nu sunt înţelese  întotdeauna  cum  se  cuvine.  Uneori  sunt luate în serios, în asemenea caz, aflate la îndemâna duşmani lor, ele devin o armă cu atât mai primejdioasă, cu cât ele nu par folosite decât în spiritul adevărului celui mai pur.
      Nu toată lumea are mintea destul de agilă ca să înţeleagă hazul  unei butade (ironie). Mulţi sunt ispitiţi s-o ia în sensul riguros al cuvântului. Alţii şovăie. Convinşi însă de cei cu intenţii rele, nu întârzie să treacă şi ei de partea lor. Trebuie să mai ţinem seama şi de cei care iscodesc, colportând ştirile, dezbrăcând fantezia de mantia ei purpurie pentru a o arăta sub aparenţele sinuoase ale sincerităţii. De aceea, cel care, nevoit să vorbească, crede că se poate achita de această datorie printr-o butadă, nu trebuie să rişte acest lucru decât dacă este foarte sigur pe sine. Iar butada nu trebuie să aibă în vedere pe nimeni, nici să jignească părerea cuiva. Altfel, nu-şi va atinge ţinta pe care şi-a propus-o, aceea de a vorbi ştiind totodată să tacă.
      Alţii, şi aceştia sunt cei mai iscusiţi, răspund la o întrebare prin altă întrebare. Astfel că interlocutorul lor este cel expus, nu ei. Întrebarea trebuie însă aleasă cu mare diplomaţie. Trebuie să prezinte destul interes ca să pasioneze pe cel căruia îi este adresată şi să înlăture de asemenea primejdia interogatoriului înfiripat. În afară de asta, trebuie să mai cuprindă şi elemente de polemică, dar destul de temperate.
      Numai cei ce ştiu să tacă vorbind pot avea marele talent de a deplasa o conversaţie şi de a o transporta de pe un teren primejdios pe unul complet neutru. Dacă întrebarea opusă celei dintâi întrebări este aleasă cu iscusinţă, dificultatea va fi în felul acesta escamotată; nu va trebui să taci, sau să răspunzi ceva nepotrivit. Vei fi vorbit, foarte mult chiar, fără să fi spus cu toate acestea nimic compromiţător. Această metodă mai are avantajul că îl conduce pe interlocutor unde vrei, bineînţeles cu condiţia că el să nu-ţi simtă manevrele. În cazul acesta discuţia se va transforma într-un duel în care ambii campioni vor căuta să-şi arunce săgeţi, de fiecare dintre ei parate rând pe rând.
      Alt mijloc de a tăcea vorbind este acela de a cere mereu lămuriri, iar după fiecare răspuns să declari că nu eşti încă clarificat pe deplin. Acest lucru prezintă un dublu avantaj : pe când interlocutorul se pierde în amănunte, tu poţi chibzui şi-ţi poţi cântări cuvintele. Apoi lungile dezvoltări îţi dau prilejul să cunoşti bine părerile celui cu care vorbeşti, să-ţi formulezi un răspuns care să nu jignească nici un principiu şi care să poată fi privit ca neavenit sau ca fără valoare din punct de vedere documentar. Nu mai punem la socoteală că, dacă vei avea de-a face cu un palavragiu, acesta nu va întârzia să piardă din vedere scopul la care dorea să ajungă, declaraţia supărătoare din partea ta fiind in felul acesta înlăturată.
      Cu palavragii sau cu flecarii trebuie să te bazezi în totdeauna pe dorinţa lor de a părea că sunt bine informaţi, că le ştiu pe toate. Nu trebuie să uiţi iarăşi să te foloseşti de plăcerea pe care o au mulţi de a povesti în delung, căutând să substitui răspunsurilor ce le-ar dori de la tine, pe ale lor. Cel mai adesea aceştia nici nu-şi dau seama că discuţia degenerează în monolog, iar omul prudent se descurcă fără să fi spus nimic, provocându-l doar să vorbească pe acela care ar fi vrut să-l interogheze.
      Oratorii sau, cel puţin, cei care se exprimă uşor, se slujesc de un alt mijloc : vorbesc alături de subiectul primejdios. Cei abili se pricep să se ferească de cuvintele pe care n-ar dori să le spună şi să şi mulţumească pe interlocutor prin belşugul elocvenţei lor. Plecând de la subiect, ei se rătăcesc, se învârtesc în jurul lui. Se poate crede că se vor întoarce la el şi de aceea sunt ascultaţi cu încordare.  Din când în când îl ating cu un cuvânt care de fapt îndepărtează şi mai mult în subtilităţi pe care oratorul abil, le exploatează în chip atât de intere sant, încât stratagema nu i se observă. Fără îndoială, nu întotdeauna. De-abia când oratorul a isprăvit, se poate observa neantul sau devierea spuselor lui de la subiect. Dacă cineva va dori să insiste, nu se va crea o situaţie delicată. Oratorul abil se va abţine,  arătând că a reţinut prea mult atenţia publicului şi că a spus tot ce avea de spus în chestiunea abordată.
       Alţi vorbitori, tot atât de prudenţi, în loc să plece de la subiect pentru a-l părăsi pe dată ca să ajungă cine ştie unde, afectează a o lua de departe pentru a ajunge la subiect. Dar sunt suficient de abili pentru a atinge problema de aproape. Se rotesc în jurul ei, dar în mo mentul abordării directe se depărtează iarăşi, lăsând să se înţeleagă că au să revină cu siguranţă. Iluzia este totală. Este nevoie de o analiză atentă ca să se vadă că în tot timpul discursului lor aceşti vorbitori s-au ferit să- şi dea o părere sau să facă o observaţie care să fie reţinută.
      Alt procedeu constă în a face din subiectul asupra căruia ar trebui să te pronunţi un pretext de amintiri anecdotice asemănătoare, toate în aceeaşi ordine de idei. Chemat la ordine, te poţi strecura, afundându-te din nou în amintiri sau reminiscenţe pline de analogie.
      Vorbitorul abil mai poate scăpa prin fraze evazive. Asemenea vorbitor generalizează. În loc să răspundă deschis întrebărilor pe care le consideră compromiţătoare, sau pentru a se feri de a rosti nişte fraze definitive care ar putea fi înregistrate şi reproduse în viitor, acest vorbitor se va pierde în consideraţii atât de banale, încât şi cel mai mare vrăjmaş al lui nu va putea scoate un argument defavorabil din ele. Totuşi, dacă asemenea vorbitor are un oarecare talent, banalităţile vor fi socotite valabile, dar, încă o dată nu vor putea servi niciunei intenţii răuvoitoare.
      În sfârşit, există un procedeu de care se slujesc unii cu măiestrie. Procedeul de a dezaproba şi de a aproba în nişte fraze cam ca acestea : „Fireşte, dacă lucrurile s-ar fi petrecut în mod normal ar trebui să judecăm cu oarecare asprime. Dar nu trebuie să se uite că faptul a fost determinat de împrejurări speciale, care îi reduc simţitor latura condamnabilă". Sau : „Negreşit, nu putem să nu condamnăm nişte uneltiri prejudiciabile interesu lui tuturor. Rămâne însă de văzut dacă lucrurile s-au petrecut întocmai cum ni se spune, dacă n-au fost condiţii care...". Sau : „Nu trebuie oare să vedem aici care exagerare şi, faptele s-au petrecut exact cum se descrie ? Mi se pare că înainte de a ne pronunţa o nouă cercetare ar fi binevenită". Iată atâtea chipuri de a tăcea ţinând totodată şi un discurs elocvent.
      Ca să păstrezi tăcerea nu este deci întotdeauna uşor : se cere de multe ori o mare abilitate.
      A şti să taci înseamnă să nu te grăbeşti niciodată să pronunţi nişte cuvinte care să formuleze în mod definitiv o cugetare pe care trebuie s-o păstrezi pentru tine. Ce procedeu foloseşti, nu are importanţă, cu condiţia să fie eficace.
                                                                                                          Arta Tacerii de B Blanchard