O poveste de Ziua Sfântului Valentin

     Larry și Jo Ann erau un cuplu obișnuit. Locuiau într-o casă obișnuită, pe o stradă obișnuită. La fel ca și alte cupluri obișnuite, se luptau pentru bunăstarea lor și a copiilor lor.
     Și mai erau obișnuiți și dintr-un alt punct de vedere – aveau și ei ciorovăielile lor. Mare parte din discuțiile lor se concentrau asupra a ceea ce mergea rău în căsnicia lor și a cui era vina pentru asta.
     Până într-o zi când se întâmpla un lucru extraordinar.
     „Știi Jo Ann, eu am niște sertare magice. De fiecare dată când le deschid, ele sunt pline de ciorapi și lenjerie curată, spuse Larry. Vreau să-ți mulțumesc pentru că mi le-ai tot umplut în toți acești ani”.
     Jo Ann se uită mirată la soțul ei, pe deasupra ochelarilor:
     ”Ce vrei Larry?„
     ”Nimic. Vreau doar să știi că apreciez aceste sertare magice”.
     Nu era pentru prima dată când Larry făcea ceva ciudat, așa că Jo Ann uită acest moment până într-o altă zi când Larry zise:
     „Jo Ann, îți mulțumesc pentru că ai înregistrat corect toate cecurile luna asta. Ai scris corect numerele de 15 ori și ai greșit o singură dată. Este un adevărat record.”
     Nevenindu-i să-și creadă urechilor, Jo Ann își lăsă la o parte lucru.
     „Larry, dar tu întotdeauna te plângi de cum scriu eu greșit cecurile. De nu te mai plângi și acum?”
     „Fără nici un motiv. Vreau doar să știi că apreciez acest efort pe care îl faci”.
     Jo Ann dădu din cap și-și văzu mai departe de cârpit. „Ce i-o fi venit?” murmură în sinea ei.
     În orice caz, a doua zi când Jo Ann completa un cec pentru băcănie, verifică în registrul ei pentru a vedea dacă a scris corect numerele cecului. „De ce dintr-o dată îmi pasă de toate numerele tâmpite?” se întreabă ea.
     Încearcă să uite incidentul, dar comportamentul ciudat al lui Larry deveni și mai ciudat.
     „Jo Ann, mi-ai pregătit o cină minunată”, spuse el într-o seară.
„Îți apreciez tot acest efort. Ei bine, cred că în ultimii 15 ani ai pregătit pentru mine și copii mai bine de 14.000 de mese”.
     Apoi într-o altă zi:
     „Doamne, Jo Ann, dar casa noastră arată ca un pahar. Cred că ai muncit din greu ca să arate așa de bine.”
     Și chiar:
     „Mulțumesc, Jo Ann, pentru că exiști. Îmi place cu adevărat să te știu lângă mine”.
     Jo Ann deveni din ce în ce mai îngrijorată. „Unde au dispărut sarcasmul și criticile?” se întreabă ea.
     Temerile ei că ceva în neregulă se întâmplă cu soțul ei erau confirmate și de fiica ei de 16, Shelly care începu să se plângă:
     „Tata a cam luat-o razna, mamă. Tocmai mi-a spus că arăt bine. Cu machiajul ăsta și țoalele astea lălâi, și tot m-a lăudat. Ăsta nu-i tata. Ce sa întâmplat cu el?”
     Orice s-ar fi întâmplat, lui Larry nu-i trecu. Zi și noapte, Larry continua să se concentreze asupra lucrurilor pozitive.
     De-a lungul săptămânilor, Jo Ann începu să se obișnuiască cu comportamentul neobișnuit al soțului ei și, din când în când, chiar îi mormăi câte un „Mulțumesc”. Era mândră că nu dădea prea mare atenție acestor lucruri, până când într-o zi se petrecu un lucru atât de straniu, încă o lasă cu gură căscată:
     „Vreau, draga mea, să faci o pauză, spuse Larry. Mă duc eu să spăl vasele. Așa că. te rog, lasă tigaia aia din mână și pleacă din bucătărie.”
     Un mare, moment de tăcere. „Mulțumesc, Larry. Mulțumesc mult.”
     Acum pașii lui Jo Ann erau ceva mai ușori, încrederea în ea mai mare și pentru prima dată după multă vreme, ea începu să fredoneze un cântecel. Nu părea să mai fie în toanele proaste. „Chiar îmi place comportamentul lui cel nou”, își zicea ea.
     Acesta ar fi sfârșitul povestirii, dacă într-o bună zi nu se petrecu alt lucru din cale-afară. De data asta cea care vorbi fu Jo Ann.
     „Larry, spuse ea, vreau să-ți mulțumesc pentru toți acești ani în care te-ai dus la serviciu și ne-ai asigurat o viață cu de toate. Nu cred că ți-am spus vreodată cât de mult apreciez”.
     Larry nu a dezvăluit niciodată motivul care l-a făcut să-și schimbe atât de radical purtarea oricât de mult nu s-a străduit Jo Ann să obțină un răspuns de la el, și va rămâne probabil unul din misterele vieții sale. Dar este misterul datorită căruia mă bucur că trăiesc.
    
    Știți, eu sunt Jo Ann…

Jo Ann Larsen
Desert News
Fragment preluat din cartea „Supa de pui pentru suflet ”
(Jack Canfield, Mark Victor Hansen)