Despre trufie și magia minciunii

     

       În comunităţile omeneşti întâlnim adesea un spectacol dintre cele mai triste. Oamenii mai simţitori, mai curaţi şi mai blânzi sunt de obicei obiectul batjocurii celorlalţi lipsiţi de aceste daruri. Bunătatea care este strâns legată de dragoste şi puritate, de cele mai multe ori este luată drept prostie. Lipsa de capacitate în a face răul şi a brutaliza este socotită ca o infirmitate morală şi deci obiect de dispreţ. În om este o ciudată înclinare de a se distra şi exprima trufia pe această cale. Dar nu numai atât. Omul este înclinat adesea să creadă în desăvârşita sa putere: stăpân deplin pe soarta sa şi a semenilor, stăpân neîntrecut şi bun cârmuitor la toate. Este aici sens întors şi tragic al vieţii morale.

      Omul cade adesea în mrejele mulţumirii de sine, în înţelesul închipuirii de sine. Trufia se naşte din această stare. Trufia înseamnă o acordare de credit nefirească faţă de persoana noastră; e un fel de încântare până la auto divinizare. Aparent, trufia este tărie şi superioritate. În fond însă această stare morală este slăbiciune şi decadenţă. Omul trufaş este un om suficient, un om cu orizontul strâmt. Omul trufaş dovedeşte o jalnică sărăcie spirituală; el duce o viaţă de mare platitudine şi întunerec.

      Când trufia apare, căile marilor experienţe interioare, legătura cu izvoarele omeniei noastre, puterea de înnoire şi realizare nu mai sunt cu putinţă. Încrederea în puterile noastre, în însuşirile proprii este absolut necesară unei vieţi rodnice, cu condiţia ca această încredere să nu treacă dincolo de limitele fireşti ale făpturii noastre neîmplinite. Din lipsa de conştiinţă şi discernământ a omului a născut această stare de tristă suferinţă a vieţii morale care se exprimă prin trufie.

      Oamenii nu pot trăi fără să mintă. Minciuna este o hrană zilnică mai ales pe masa oamenilor „de sus.” Poleită cu nume de inteligenţă, diplomaţie sau alte meşteşuguri, minciuna cheamă, leagă şi dezleagă, preface şi mai ales farmecă. Minciuna ascunde totdeauna ceva; minciuna este perdeaua trasă crudelor, dar nu mai puţin frumoaselor adevăruri. Minciuna este prezentă în viaţa noastră nu numai pentru că sunt oamenii mincinoşi, oameni care suflă continuu cuvinte rotunde şi subţiri ca băşicile. Ea este cultivată şi de-o altă categorie, de acea a trufaşilor.

      Omului îi place minciuna, îi place să fie minţit. Spune cuiva un lucru adevărat; spune-i direct ct tot ce crezi nedemn şi urât din gândul şi fapta sa. Vei culege imediat ura şi dispreţul. Spune-i minciuni plăcute care să-i satisfacă închipuirea de sine, spune-i vorbe goale, dar catifelate şi vei culege sigur dragoste şi preţuirea sa. Omul acesta civilizat, omul de care suntem atât de mândri, nu vrea să gândească, nu vrea să lupte, nu vrea să renunţe pentru a-şi întări făptura atât de goală şi nenorocită. El umblă acoperit de o strălucire asemănătoare celeia din mlaştinile netulburate.

      Ah omule, cum îţi mai miroase sufletul de la distanţă! Omul cinstit supără; supără pentru că sfarmă urâtul din preajma lui şi cutremură casele deprinderilor rele. Omul cinstit incomodează; pentru că prezenţa lui nu cultivă florile urât mirositoare ale minciunii şi furtişagului. Climatul cinstei este aspru, este tare de nu poate rezista orice făptură cu nume de om.
      Climatul cinstei este aspru, este tare de nu poate rezista orice făptură cu nume de om. Climatul cinstei cere forţă, cere eroism, cere despicarea lucrurilor până-n esenţa şi sensul lor adevărat. Pieptul plăpând al omului rareori rezistă marilor înălţimi.
                                                                                                                   ERNEST BERNEA