În căutarea sursei iubirii…
Din fericire, furtunile din relațiile noastre nu diminuează și subminează în nici un fel prezența de nestrămutat a marii iubiri, a iubirii absolute, care este mereu prezentă în fundal. Chiar şi atunci când cerul este acoperit de nori negri denşi, soarele nu încetează să strălucească.
Bineînțeles că lucrurile nu par aşa de obiecei. Prezența radiantă a iubirii pare deseori pierdută în spatele norilor de răni, neînţelegeri, neplăceri şi trădări. Deşi soarele este mult mai puternic decât orice mantie de nori, mantia reuşeşte temporar blocheze razele calde. Iată adevărul relativ — cum par lucrurile în faţa eului când el este deconectat de la fundamentul său esenţial, de la pământul deschiderii şi al prezenţei iubitoare. Totuşi, adevărul mai larg şi absolut este că soarele nu dispare şi nu slăbeşte niciodată. Pare doar a pîIpîi când norii trec prin faţa lui. De aceea este bine să ne privim mai îndeaproape şi să vedem ce se întîmplă de fapt în interiorul nostru cînd ne simţim iubiți de ceilalţi.
În acelaşi fel, poți să stai un moment şi să observi cum a te simți iubit îți permite să te conectezi cu ceva bogat şi puternic în interiorul tău. Cînd cineva îţi arată iubire nu este ca şi cum această persoană ți-ar oferi un lucru. Ceea ce se întîmplă cu adevărat este că o fereastră se deschide "în interiorul tău, permițînd marii iubiri să pătrundă şi să te atingă. Deschiderea altei persoane permite ferestrei inimii tale să se deschidă, atunci iubirea devine disponibilă, ca propria ta experienţă interioară. Acest lucru te excită — un sentiment de căldură expansivă care te iluminează din interior. Simțînd asta, rezonezi în mod firesc cu persoana care te iubeşte, întrucît împărtăşiți aceeaşi experiență.
Dimpotrivă, dacă persoana iubită este afectuoasă într-un moment în care inima îţi este împovărată de griji, copleşită de frică sau înghețată, probabil nu vei fi capabil să-i simiţi dragostea. Pentru că ea nu te poate atinge decât atunci când propria inimă îți este accesibilă. Să fii iubit înseamnă, aşadar, să fii iubire.
Muzicianul Miten descrie experienţa de „aterizare" în propria inimă în unul dintre cântecele sale:
Mi-ai dat cel mai mare dar:
Ai făcut ca inima să-mi fie cămin.
Problemele în relaţii încep cînd ne imaginăm că acea căldură pornită în inima noastră nu ne aparţine de fapt, ci este transferată în noi de cealaltă persoană. Atunci devenim obsedaţi de celălalt ca furnizor de iubire, cînd de fapt căldura pe care o simţim vine de la lumina solară a marii iubiri care ne pătrunde inima.
„Cei care pleacă în căutarea iubirii", scrie D. H. Lawrence, „îşi găsesc doar propria lipsă de iubire".
lată un mod simplu de a experimenta singuri ceea ce vrea să spună Lawrence. Concentraţi-vă atenţia asupra unei persoane care aţi vrea să vă iubească mai mult. Observaţi ce simţiţi când doriţi asta. Dacă observaţi cu atenţie, veţi vedea că a căuta iubirea într-o altă persoană creează o anumită tensiune sau congestie în corpul nostru, în special în piept. Vă strânge inima. Și drept rezultat, simţiţi propria lipsă de iubire.
Nimeni altcineva nu vă poate oferi acea conexiune care vă linişteşte sufletul. Găsim această conexiune cînd fereastra inimii se deschide, permiţîndu-ne să ne desfățăm în căldura deschiderea care reprezintă natura noastră cea mai profundă. Cînd le căutăm în ceilalţi, ajungem să încercăm să-i controlăm şi să-i manipulăm ca să-i ştim lîngă noi într-un fel care ne permite să ne relaxăm în noi înșine. Dar tocmai obsesia de a primi ceva de la ei ne împiedică să ne relaxăm pe propriul teren, lăsîndu-ne dependenţi de exterior şi deconectaţi în interior.
A-i vedea pe ceilalţi ca sursă a iubirii ne condamnă rămânem pierduţi în deşertul durerii, abandonului şi trădării, unde relaţiile umane par a fi tragice, fără speranţă şi defectuoase. Totuşi, ascuns în aceste încercări se află un anumit dar. Durerea provocată de ceilalți ne face să căutăm mai profund sursa adevărată a iubirii. Dacă ceilalți ar fi vehicule perfecte pentru iubirea absolută, atunci ar fi uşor să rămînem dependenţi de ei ca sursă supremă de împlinire. Devenind total dependenţi de ceilalţi, nu am avea nici o încurajare de a găsi marea iubire prezentă în nucleul nostru. Am rămine prinşi în capcana conştiinţei unui copil, căutând pe cineva care să suplinească ceea ce nu am primit în pruncie.
Atît timp cât ne concentrăm asupra a ceea ce nu ne-au oferit părinţii, asupra faptului că prietenii noștri nu ne sunt alături în mod consecvent sau asupra faptului că persoana iubită nu ne înţelege, nu vom deveni niciodată înrădăcinaţi în noi înşine nu vom vindeca rana din inimă. A creşte dincolo de dependenţa unui copil necesită să ne afundăm rădăcinile în izvorul marii iubiri. Este singura cale de a şti sigur că sîntem iubiți necondiţionat.
Subliniînd cât de important este că nu căutăm în ceilalți iubirea perfectă, nu vreau să sugerez că trebuie să le întoarcem spatele sau să subminez importanţa relaţiilor. Din contră, învățînd să ne adunăm rădăcinile în sursa iubirii ne permite să ne conectăm cu ceilalţi într-un mod mai profund — „stînd drepți", cu încredere înrădăcinaţi în propriul teren, în loc să ne îndoim încercînd mereu să luăm ceva din „afară". Cu cât cerem mai puţin împlinirea totală de la relaţii, cu atât le putem aprecia mai mult pentru urzeala lor în care absolutul şi relativul, perfectul şi imperfectul, infinitul şi finitul sînt brodate cu măiestrie. Să nu ne mai luptăm cu valurile schimbătoare ale iubirii relative şi să învăţăm mai bine să plutim pe ele. Ajungem să apreciem astfel mai bine eroismul simplu, obişnuit, implicat în deschiderea către o altă persoană şi crearea unei intimităţi reale.
Nici nu sugerez că ar fi imposibil să încorporăm iubirea absolută, necondiţionată în relaţiile noastre, de vreme ce această capacitate pentru afecţiunea lipsită de egoism este cu siguranţă potenţialul cela mai mare şi mai sacru al omului. Dar fluxul liber al dragostei între doi parteneri intimi este de obicei în cel mai bun caz intermitent, de vreme ce în mod inevitabil aduce la suprafață şi zonele sfișiate, rănite spre conştientizare. Pe măsură ce acest lucru se întîmplă și ne zbuciumăm în valurile furtunoase ale iubirii relative, poate fi foarte greu să continuăm să alimentăm iubirea de care avem parte în momente de deschidere pură.
Probabil, doar sfinții iluminaţi şi budiştii pot fi vanele perfecte prin care iubirea absolută curge nestăvilită. Ca o deschidere totală, necondiționată către tot ce ne oferă viața, deşteptarea spirituală permite inimii să devină un canal perfect curat, şi astfel cel deşteptat poate continua să ofere chiar şi atunci cînd lumea nu-i dă nimic în schimb. Amaud Desjardins, un învățător spiritual francez a cărui „călătorie" a început prin filmarea marilor maeştri spirituali din Orient, a căutat în mare parte din viața sa iubirea perfectă care să-l elibereze, într-un final, a găsit-o, însă într-un loc neaşteptat. Nu unde o căutase inițial, "în brațele tinerelor femei, ci la picioarele bătrînilor, înțeleptilor în compania cărora stătea.
John Welwood
Niciun comentariu:
Mesajele ce vor conţine conţinut vulgar, atacuri la persoane sau spam vor fi cenzurate.